La 17 martie 1981, o percheziție efectuată la proprietățile lui Licio Gelli, în cadrul anchetei asupra finanțistului Michele Sindona, a deschis unul dintre cele mai tulburătoare dosare ale Italiei postbelice. Anchetatorii au găsit liste, corespondență și documente programatice ale lojei Propaganda Due, cunoscută drept P2. Nu era doar povestea unor ritualuri ascunse. Numele descoperite desenau o rețea care ajungea în armată, servicii secrete, politică, bănci, presă și administrație.
Lista din seiful lui Gelli
Documentul central cuprindea 962 de presupuşi afiliați. Comisia parlamentară condusă de Tina Anselmi a verificat listele prin compararea lor cu cereri de admitere, registre mai vechi, corespondență și urmele lăsate pe panglica mașinii de scris confiscate la Castiglion Fibocchi. Concluzia raportului din 1984 a fost categorică la nivel general: listele erau autentice ca document al P2 și, în ansamblu, credibile prin numeroase confirmări concordante.
Această concluzie nu echivala cu un verdict penal colectiv. Comisia a precizat că nu îi revenea să stabilească vinovăția fiecărei persoane și a admis că, în cazuri izolate, puteau exista mențiuni insuficient confirmate. Chiar Gelli susținea că inventarul amesteca membri, simpatizanți și prieteni. Faptul verificat este existența rețelei; răspunderea individuală trebuia analizată separat.
O hartă a puterii militare
Cifrele din raport explică șocul produs în Italia. În liste apăreau 195 de ofițeri, dintre care 92 aveau grade de general sau colonel. Erau menționați comandanți de rang înalt și conducători ai serviciilor: Giuseppe Santovito, șeful SISMI, Giulio Grassini, directorul SISDE, și Vito Miceli, fost director al SID. Comisia nu descria o simplă colecție de pensionari curioși, ci o concentrare de oameni aflați în puncte sensibile ale statului.
În plan politic figurau 36 de parlamentari, alături de foști aleși, lideri de partid, secretari personali și șefi de cabinet. Raportul identifica și 67 de persoane din Ministerul Trezoreriei, bănci și mediul financiar. Importanța nu venea doar din număr, ci din poziții: rețeaua urmărea locurile din care se puteau influența numiri, informații, contracte și decizii.
Planul de „renaștere democratică”
Printre documentele cercetate se afla „Planul de renaștere democratică”, datat de comisie în a doua jumătate a anului 1975 sau la începutul lui 1976. Textul propunea intervenții asupra procurorilor, presei, regulamentelor parlamentare, sindicatelor și televiziunii publice. Includea chiar ideea dizolvării RAI-TV în numele libertății de emisie și calcula resursele financiare necesare operațiunii.
Raportul Anselmi avertiza împotriva celor două exagerări opuse. Planul nu trebuia redus la o broșură fără consecințe, dar nici transformat într-un scenariu executat mecanic, punct cu punct. Comisia îl considera un plan de acțiune și o fereastră către gândirea unui mediu conservator, tehnocratic și ostil mecanismelor democratice. În centrul său apărea un club restrâns, de 30–40 de persoane, format din oameni de afaceri, finanțiști, profesioniști, magistrați, administratori și câțiva politicieni selectați.
Presa, banii și influența
Ancheta a descris P2 ca pe o structură de presiune și ingerință, folosită pentru acumularea de putere și avantaje. Un caz important a fost operațiunea din jurul grupului Rizzoli și al ziarului „Corriere della Sera”. Documentele indicau interesul pentru coordonarea presei locale și influențarea opiniei publice. Aici conspirația nu mai este o presupunere: există acte, fluxuri financiare analizate și o comisie parlamentară care a reconstruit mecanismul.
Totuși, compartimentarea rețelei împiedică o concluzie comodă potrivit căreia fiecare membru cunoștea fiecare operațiune. Raportul diferenția între baza interesată de sprijin reciproc și vârful care formula obiective politice. P2 funcționa prin sectoare — armată, presă, magistratură, comerț exterior — iar responsabilitatea pentru o acțiune trebuia căutată în compartimentul implicat.
România: contact real, apartenență nedovedită
Legendele românești l-au transformat uneori pe Nicolae Ceaușescu într-un membru important al P2. Raportul parlamentar italian confirmă că întreprinderea lui Gelli avusese un raport important de colaborare productivă cu România și că relațiile sale externe aveau valoare politică. Acesta este faptul documentat. În raportul principal și în lista analizată nu apare însă o probă primară care să stabilească afilierea lui Ceaușescu.
Diferența este esențială: un contact comercial sau politic nu dovedește o inițiere secretă. Ipotezele despre rolul P2 în căderea regimului român, despre ordine transmise de KGB ori despre controlarea din umbră a Revoluției necesită documente proprii. Repetarea lor nu le transformă în concluziile comisiei Anselmi.
Conspirația care a primit număr de lege
În ianuarie 1982, Parlamentul italian a adoptat Legea nr. 17, care a dizolvat explicit asociația denumită Loggia P2 și a stabilit reguli privind organizațiile secrete. Doi ani mai târziu, raportul final a descris o structură capabilă să exercite presiune asupra unor sectoare importante ale statului și să transforme ambiguitatea, informația și relațiile personale într-un sistem de putere.
P2 nu dovedește că orice lojă este un guvern clandestin și nici că fiecare eveniment întunecat al Italiei a fost comandat de Gelli. Dovedește ceva mai precis și mai incomod: o organizație secretă a recrutat oameni din vârful instituțiilor, a formulat un proiect politic și a încercat să ocupe centrele de decizie. În acest caz, diferența dintre legendă și conspirație documentată încape într-un seif, 962 de nume și 93 de tomuri parlamentare.
