Pe ambalaj vedem munți, țărani, ii, vaci fericite și nume care sună a Ardeal sau Bucovina. Impresia este că alegem produse românești și că banii noștri susțin capitalul autohton. Numai că, dincolo de imaginea atent construită, unele dintre cele mai cunoscute mărci de brânză și lactate din România aparțin unor grupuri din Franța, Germania, Olanda sau Grecia.

Produsul poate fi fabricat aici, laptele poate proveni de la fermieri români, iar angajații pot fi români. Proprietarul și dreptul asupra profitului se pot afla însă la mii de kilometri distanță.

Nu este o conspirație. Este rezultatul achizițiilor făcute în ultimele două decenii, în urma cărora o parte importantă a industriei românești a lactatelor a ajuns sub controlul unor grupuri străine. Mărcile au rămas, reclamele au devenit chiar mai „românești”, dar acționarii s-au schimbat.

Zuzu, Albalact, Fulga, Rarăul, LaDorna și Covalact duc spre același proprietar

Puțini consumatori care aleg între Zuzu, Albalact, Fulga, Rarăul, LaDorna și Covalact știu că, din punctul de vedere al proprietății, nu aleg între șase companii independente. Toate aceste mărci sunt controlate de același grup: Lactalis, gigantul francez al produselor lactate.

Lactalis a cumpărat LaDorna în 2008, a preluat Albalact în 2016, iar apoi și Covalact. În portofoliul său internațional se mai găsesc mărci precum Président, Galbani, Parmalat și Leerdammer.

Grupul operează fabrici în România, are mii de angajați și colectează cantități importante de lapte de pe piața locală. Așadar, nu putem spune că toți banii plătiți pentru produsele sale părăsesc România.

Dar putem spune altceva, la fel de important: Zuzu, Albalact, Fulga, Rarăul, LaDorna și Covalact nu mai sunt mărci controlate de capital românesc. Dacă firmele obțin profit și acționarul decide distribuirea dividendelor, beneficiarul final este grupul francez.

Cu alte cuvinte, cumpărând o brânză Rarăul susținem fabrica, angajații și furnizorii din România, dar susținem în același timp o afacere al cărei proprietar se află în Franța.

Delaco a rămas românească în reclame, nu și în acționariat

Delaco s-a născut în 1996, la Brașov, ca afacere de familie românească. Numele, istoria și întreaga imagine publică a mărcii sunt legate de România.

În spatele companiei se află însă grupul francez Savencia Fromage & Dairy, fostul Bongrain. Francezii au intrat treptat în acționariatul Delaco și au ajuns să controleze compania, care este prezentată acum drept subsidiara Savencia din România.

La raft, Delaco continuă să pară una dintre marile mărci românești. Din perspectiva proprietarului final însă, compania este controlată din Franța.

Este unul dintre cele mai bune exemple ale diferenței dintre originea unei mărci și proprietatea sa actuală. Delaco s-a născut în România, funcționează în România și plătește taxe aici, dar dreptul asupra profitului aparține în principal acționarului francez.

Hochland și Almette: produse fabricate în România de un grup german

În cazul Hochland, originea străină este mai vizibilă. Compania este una dintre cele mai mari afaceri private de brânzeturi din Europa și aparține familiilor germane care au fondat grupul.

Hochland a intrat pe piața românească în 1998 și operează fabrici la Sighișoara și Sovata. În aceste unități sunt realizate brânză topită, cașcaval și alte produse destinate pieței locale.

O cutie de Hochland sau Almette poate fi produsă în România, de angajați români și cu materie primă cumpărată de aici. Compania care controlează afacerea este însă germană.

„Fabricat în România” nu înseamnă automat „deținut de români”. Cele două lucruri pot fi adevărate separat.

Napolact, marca românească aflată între Olanda și Ungaria

Napolact este cazul cu cea mai puternică încărcătură simbolică. Marca vorbește despre Ardeal, tradiție, sate transilvănene și lapte românesc. Pentru foarte mulți cumpărători, Napolact continuă să fie percepută drept o companie românească.

În realitate, afacerea este controlată de grupul olandez FrieslandCampina.

În iulie 2025, olandezii au anunțat că au semnat un acord pentru vânzarea operațiunilor din România către Bonafarm, unul dintre cele mai mari grupuri agroalimentare din Ungaria. Tranzacția include marca Napolact și fabricile din Cluj-Napoca și Târgu Mureș.

Presa a prezentat frecvent informația spunând că Napolact „a fost cumpărată de unguri”. La 20 august 2026, această formulare nu este încă exactă. Tranzacția așteaptă aprobările autorităților române și nu a fost finalizată.

Așadar, Napolact aparține în continuare grupului olandez FrieslandCampina. Dacă vânzarea va fi autorizată, marca va trece sub controlul Bonafarm, grup legat de omul de afaceri maghiar Sándor Csányi.

Oricare ar fi deznodământul, Napolact nu revine în proprietate românească. O marcă profund legată de Transilvania va trece, eventual, de la un proprietar olandez la unul maghiar.

Olympus: proprietari greci, fabrică uriașă în România

Olympus aparține grupului grec Hellenic Dairies, o afacere de familie ajunsă la a treia generație.

Producția din România a început în 1999, iar din 2011 compania operează fabrica de la Hălchiu, în județul Brașov. Unitatea a devenit un centru regional important, de unde produsele sunt trimise atât către magazinele românești, cât și către peste 20 de piețe externe. Potrivit companiei, aproximativ 35% din producția realizată aici este exportată.

Olympus demonstrează de ce discuția nu poate fi redusă la formula „străinii ne iau banii”. Grupul a investit sute de milioane de euro în România, cumpără materie primă, plătește angajați și exportă produse fabricate aici.

În același timp, compania rămâne controlată de acționari greci. Valoarea creată în România este împărțită între economia locală și proprietarii grupului.

Ce mărci importante au rămas românești?

Capitalul românesc nu a dispărut complet din industria brânzeturilor, dar companiile locale concurează cu grupuri care au bugete, fabrici și rețele de distribuție mult mai mari.

Lactate de Ibănești aparține societății Mirdatod Prod, afacere dezvoltată de familia Todoran în județul Mureș. Compania colectează lapte din regiune și produce Telemea de Ibănești, primul produs românesc din această categorie protejat la nivel european prin denumire de origine.

Gordon este o marcă a companiei Gordon Prod din județul Harghita, afacere fondată și dezvoltată cu capital românesc. Produce cașcavaluri, brânză topită, creme tartinabile și alte lactate.

Lăptăria cu Caimac aparține companiei Agroserv Măriuța, creată de antreprenori români și listată pe piața AeRO a Bursei de Valori București. Acțiunile sunt împărțite între fondatori și investitori bursieri, dar afacerea rămâne una construită și administrată în România.

Artesana a fost fondată în județul Galați de Alina și Daniel Donici. Compania a atras ulterior investitori financiari, însă fondatorii au rămas implicați în conducerea și dezvoltarea mărcii. Este un brand antreprenorial românesc, chiar dacă structura acționariatului nu mai aparține exclusiv familiei care l-a creat.

Lor li se adaugă producători regionali, cooperative și mici fabrici de lactate care ajung mai greu pe rafturile marilor magazine și nu își permit bugetele de promovare ale multinaționalelor.

Ambalajul îți arată povestea. Acționariatul îți arată proprietarul

Cuvintele „produs în România” nu înseamnă că firma este românească. Ele arată locul în care produsul a fost fabricat.

Nici laptele românesc nu garantează proprietatea românească. O companie franceză, germană sau grecească poate cumpăra lapte de la fermieri locali și îl poate procesa într-o fabrică din România.

Pe de altă parte, nici capitalul românesc nu garantează automat folosirea exclusivă a materiei prime locale. Sunt trei lucruri diferite: țara în care este fabricat produsul, originea ingredientelor și țara în care se află proprietarul companiei.

Ambalajele nu explică această diferență. Ele vând o poveste. Un peisaj din Bucovina, o casă ardelenească, un costum popular sau cuvântul „tradițional” creează impresia de produs românesc, dar nu spun cine controlează compania și cine are dreptul la profit.

Cât din prețul brânzei pleacă în străinătate?

Nu există un procent universal și nu putem afla răspunsul doar privind prețul de la raft.

Din suma plătită de cumpărător, magazinul își oprește partea sa, statul încasează TVA și alte taxe, iar producătorul plătește laptele, salariile, energia, ambalajele, transportul, publicitatea și investițiile. O parte importantă a banilor poate rămâne astfel în economia românească, chiar dacă proprietarul companiei este străin.

Numai ceea ce rămâne după toate cheltuielile devine profit. Acesta poate fi reinvestit în fabricile din România sau poate fi distribuit acționarilor din străinătate. În interiorul grupurilor pot exista și plăți pentru servicii, finanțări, licențe sau folosirea unor mărci, dar valoarea lor trebuie verificată în documentele financiare ale fiecărei companii.

Nu este corect să spunem că, atunci când cumpărăm o cutie de brânză, toți banii pleacă imediat în Franța, Germania, Olanda ori Grecia.

Este însă corect să spunem că destinația finală a profitului este decisă în aceste țări.

O industrie românească ale cărei mărci au rămas, dar ai cărei proprietari s-au schimbat

Aceasta este adevărata poveste din spatele raftului cu brânzeturi. Străinii nu au venit și au șters mărcile românești. Le-au cumpărat și le-au păstrat, pentru că numele lor, istoria și încrederea consumatorilor valorează foarte mult.

Zuzu, Albalact, Covalact, Rarăul, LaDorna și Delaco continuă să vorbească românește. Folosesc aceleași locuri, tradiții și emoții prin care au devenit cunoscute. Numai că, în spatele ambalajului, proprietarii sunt francezi.

Napolact vorbește despre Ardeal, dar aparține olandezilor și ar putea ajunge la un grup maghiar. Hochland și Almette aparțin unei familii germane, iar Olympus unei familii din Grecia.

Nu este o conspirație ascunsă. Informațiile sunt publice. Doar că aproape nimeni nu le caută, iar pe ambalaj proprietarul este întotdeauna mai puțin vizibil decât povestea.

Când alegem o brânză, putem susține o fabrică din România, fermieri români și locuri de muncă locale. Dar, dacă vrem să susținem și capitalul românesc, trebuie să privim dincolo de numele mărcii.

Pentru că una este țara desenată pe ambalaj și alta este țara în care se află proprietarul.