Home / Conspiratii Mondiale / Altele / Un Frate al Terrei

Un Frate al Terrei

 

terraInginerul Gheorghe Dumitrescu, din Bucureşti, este autorul unei interesante teorii în care susţine, demonstrând printr-un laborios şi documentat calcu l matematic, existenţa de partea cealaltă a Soarelui a unui Pământ frate, sau antipământ.

Autorul povesteşte că descoperirea s-a produs în timp ce căuta să demonstreze o ipoteză prin care determina cazurile concrete ale accidentelor de avion… Pentru aceasta a avut nevoie să calculeze masa unui electron (pentru ce motive ne interesează acum) şi s-a adresat tratatelor de astronomie unde, spre stupefacţia sa, a observat că  sistemul solar, aşa cum îl prezintă astronomia, nu este perfect. Ii lipseşte „Ceva”. Se ştie că, pentru a studia structura atomului, fizicienii au ales  drept model sistemul solar. După ce au găsit-o, au lăsat la o parte sistemul solar şi, prin calcule şi ipoteze, au reprezentat pe hârtie rezultatul obţinut, dar nu au mers mai departe şi nu au procedat la compararea modelului nou cu modelul iniţial.

O COMPARAŢIE A CELOR DOUA MODELE

O idee  simplă, deci logică, la îndemâna oricui şi, deşi pare o speculaţie de când cu Oul lui Columb, n-ar mai trebui să ne mirăm de asemenea lucruri. Procedând la comparaţia inversă, cercetătorul a ajuns la concluzia că reprezentării noastre despre sistemul solar îi lipseşte ceva. Este cazul să amintim că inginerul Gheorghe Dumitrescu nu s-a lansat într-o comparaţie mecanicistă,simplistă sau, dacă vreţi, naivă a celor două modele, ci a considerat că aceste asemănări trebuie privite numai între factori având aceeaşi semnificaţie care, uneori, sunt în contradicţie cu aparenţa lucrurilor. Nu a uitat, de pildă, diferenţele uriaşe care există între dimensiunile celor două elemente care se compară. Astfel, între nucleul de atom şi Soare asemănarea se poate păstra numai în ceea ce priveşte raportul maselor lor faţă de restul componentelor sistemelor, iar nu a volumelor aparente. Dar se va vedea că paralelismele pot duce la unele concluzii neaşteptate.

SISTEME SOLARE, ANOMALII SI MODELE STATISTICE

Am recurs la această paranteză din teamă ca nu cumva lipsa cifrelor şi a formulelor matematice, pe care le- am omis cu bună ştiinţă pentru o mai uşoară respectare a ideii, să inducă în eroare şi să se creadă că ne aflăm în faţa unui cutezător stimulat mai mult de spectaculosul ipotezei decât de nevoia rigorii ştiinţifice. Deci, pentru a fi scutit să revin la această precizare, repet că inginerul Gheorghe Dumitrescu îşi bazează toate supoziţiile pe calcule şi demonstraţii matematice.

Să mergem mai departe, acolo unde descoperitorul susţine că atât atomul, cât şi sistemul solar se compun dintr-un nucleu central în jurul căruia gravitează determinate caz, dar şi într-o parte şi cealaltă, legile ar fi aceleaşi.

Un singur impediment intervine, după cum afirmă descoperitorul. în această analogie, structura atomului o privim statistic, drept reducere la o unitate a unui enorm număr de exemplare, astfel că proprietăţile şi configuraţia obţinute sunt aproape de imaginea perfectă, în timp ce sistemul solar este singurul pe care-1 putem observa şi, desigur, nu este cel mai perfect dintre cele două posibile. Aşadar, anomaliile sistemului solar apar în evidenţă nu în raport cu alte sisteme solare, ci faţă de modelul atomic, statistic ideal,

In configuraţia unui atom total, precum şi în configuraţia sistemului solar, trei sunt caracteristicile fundamentale pe care trebuie să le urmărim: numărul păturilor planetare, distanţa dintre ele şi păturil componentelor ce formează sau populează păturile planetare respective. Ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba, să ne amintim din cartea de fizică tabloul atomului: şapte orbite pe care gravitează câte 2-8-18-32-18-8-2 electroni în cazul atomului de radiu, atomul total. Se cunoaşte de asemenea că, în cazul altor atomi, această dispunere diferă. De pildă, la atomul de uraniu dispunerea este următoarea: 2-8-18-32-21-9-2. E necesar de ştiut acest lucru, să precizăm, afirmă cercetătorul, că atomii reali au si ei abaterile lor.


Transpunând aceste date asupra sistemului solar, va trebui să recunoaştem că, analogia fiind suficientă, valoarea cea mai mare a sarcinii corespunzătoare orbitei cu 32 de electroni o are planeta Jupiter. Ea este al doilea centru de echilibru al întregului sistem solar. Se observă doar că toată această masă corespunzătoare celor 32 de electroni de pe orbita atomică este, de data aceasta, concentrată într-un singur punct de pe orbită. Dacă urmărim scara planetelor din sistemul  solar aşa cum ne-o arată astronomia, vom găsi corespunzător electronilor din  jurul nucleului de atom următoarele planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte, planetoizii, Jupiter, Saturm, Uranus, Neptun, Pluto, în total zece. Cu trei orbite mai mult decât în cazul atomului. Dacă am număra planetele până la şapte, ar trebui să ne oprim la Saturn, un lucru imposibil de făcut deoarece  ştim că Jupiter trebuie să ocupe neapărat poziţia centrală.

Cercetătorul a dedus matematic că  Mercur, aflat la numai 41 de diametre  de Soare şi neavând o mişcare proprie de rotaţie în jurul axei saie, nu poate fi considerat planetă, ci doar un satelit direct al Soarelui.

Următoarea anomalie, susţine  Gheorghe Dumitrescu, o prezintă  planeta Marte, prea mică pentru a  justifica ocuparea orbitei sale. Prezenţa  planetoidului Erros, care oscilează ’ între Pământ şi Marte, chiar dacă ar fi  atribuită cu totul lui Marte, din cauza micimii, nu poate modifica prea mult  această anomalie. Uranus faţă de locul ocupat şi faţă de vecinii săi, coloşii Saturn şi Neptun.

FRATELE DIN UMBRĂ AL PĂMÂNTULUI NOSTRU

Studiind aceste anomalii, recalculând masele şi distanţele dintre planete, inginerul Gheorghe Dumitrescu a reordonat sistemul solar conform structurii atomului, a găsit fiecărei planete corespondentul în dispoziţia electronilor pe orbite şi a ajuns la concluzia că singur Pământul nostru, Terra, este prea mic pentru locul pe care-l ocupă. El ar trebui să fie de două ori mai mare. Cum masa Pământului este destul de binecunoscută, în conformitate cu legile matematicii, rezultă că undeva în spaţiu se mai află o replică a Pământului.

Acest al doilea Pământ s-ar afla, de asemenea, pe orbita noastră, şi anume la celălalt capăt al ei, diametral opus. Acest al doilea Pământ, care ne ţine balansul în Univers şi în sistemul solar, aflat exact în capătul celălalt al diametrului sau axei eliptice, nu poate fi văzut direct deoarece este permanent ascuns de Soare. El este pentru noi un astru numai al zilei şi nu poate apărea niciodată în cursul nopţii, când bolta cerească se lasă cercetată în amănunţime. El este fratele şi umbra Pământului nostru.

Acest al doilea Pământ nu a fost observat niciodată, dar existenţa lui este probabilă, explicând multe din perturbaţiile mersului Pământului pe orbită şi va putea fi identificat numai cu alte mijloace decât cele astronomice.

Deşi face parte direct din sistemul terestru, el se află faţă de noi la o distanţă mult mai mare decât Marte, Venus şi Mercur sau Soare, respectiv la de două ori distanţa dintre Pământ şi Soare.

Dimensiunile şi alte valori ale sale trebuie să fie foarte asemănătoare cu ale Pământului şi este foarte posibil ca acolo să existe viaţă ca şi pe Terra.

Iată deci o ipoteză pe cât de simplă, pe atât de uluitoare, care, dacă s-ar adeveri, ar explica multe din tainele cerului şi multe din paradoxurile şi enigmele cărora arheologii de pretutindeni se căznesc de atâta vreme să le găsească o explicaţie plauzibilă care, cum se întâmplă întotdeauna, aparţin adesea bunului simţ, simplităţii şi logicii şi mai puţin fantasticului.

About The Author

Dr. Emil Strainu @ Jurnalul Conspiratiei
Ufolog, autor, general

Comments

comments