Home / Conspiratii Mondiale / Religie - Spiritualitate / Maestrii Luminii – Dincolo de intuneric

Maestrii Luminii – Dincolo de intuneric

 

dincolo-de-intuneric„Nu există vremuri mai interesante pentru un observator tăcut decât cele pe care ie trăim. Peste tot există o învolburare a minţii, un zbucium în inima omului; e o luptă între lumină şi întuneric, între idei vii şi moarte, între neputincioase dorinţe şi forţe active; în sfârşit, peste tot este un război între animalul din om şi omul spiritual“.

-Karl von Eckartshausen

Acum foarte mulţi ani, Karl von Eckartshausen scria cartea „Norul de deasupra Sanctuarului“ si vorbea lumii despre Maeştrii Luminii. Maeştrii aceştia sunt cei care încă din zorii umanităţii au însoţit din umbră sărmana noastră rasă în drumul ei către acel ceva ce se află dincolo de întunericul ignoranţei. Nimic nu s-a schimbat de când autorul scria primele pagini ale cărţii sale: „Trăim vremuri ale idolatrizării intelectului; punem o banală lumină deasupra altarului şi, în gura mare, proclamăm că aici şi acum este aurora, că lumina zilei începe să apară peste tot şi lumea iese din obscuritate tot mai mult îndreptându-se spre momentul perfecţiunii prin intermediul artei, ştiinţei şi chiar printr-o înţelegere tot mai pură a religiei. Săracă umanitate! Cărei Eminente Cenuşii i-ai încredinţat fericirea tâ? A fost vreodată o epocă care să fi numărat mai multe victime ale omului decât prezentul acesta? A fost vreo epocă în care imoralitatea şi egoismul să fi fost mai mari şi mai dominante decât acum?“.

Şi iată că în dimineaţa aceasta, a prezentului nostru, printre rotocoalele de fum ale unei ţigări, încerc să întrezăresc momentul în care Maeştrii Lumini, de care vorbea Karl von Eckartshausen, vor face cunoscută prezenţa lor. Poate că omul nu merită să-i cunoască decât atunci când se află pe marginea prăpastiei. Suntem deja acolo. Poate că omul nu merită să-i vadă decât atunci când va renaşte din propria-i cenuşă. Mai avem mult până acolo fiindcă ne e frică de focul purificator. In loc să scriu acest articol, îmi vine să aştern o scrisoare pentru ei, pentru aceşti Maeştri, dar îmi dau seama că degeaba aş face-o. Şi eu sunt om al timpurilor noastre şi mi se potriveşte şi mie un poem pe care l-am citit de curând. Un poem găsit într-o carte neterminată. Neterminată fiindcă e un perpetuum palimpsest.


Poemul spunea: „Niciodată nu vei şti adânc/ Ce Moartea naşte-n fiinţa noastră de pămăntl/ Credeam odat’ demult, curat ca sângele de prunc/ Că libertatea mea în astă viaţă/ E a Domnului şi-ntipărită e pe a meafaţă/ Dar când bestia cea neagră îi îmbracă-n dalba putregiune/ Pe cei ce fraţi ne sunt în aste vremi/ inima şi mintea ni se Înspăimântă/ Lăsând în lume monştri şi hiene/ Ai întunecatei Doamne copii mireni/ Dar hrăniţi de sânul nostru sunt/ Uitând şi-mpotrivindu-ne prin frică / Că doar Atotputernicul creează prin cuvânt.“

Cine sunt ei? Unde sunt ei, aceşti Maeştri, de care omul are atât de’multă nevoie mai ales acum când lumea lui e în prag de colaps? Sunt ei doar imaginea unei dorinţe a noastre, a unui vis constant în istoria evoluţiei omenirii sau sunt o realitate pe care o accesezi doar atunci când reuşeşti să vezi dincolo de vremelnicia din tine?

Cu siguranţă stau şi privesc lumea de undeva de pe o colină conectaţi la fiecare gând al nostru, la fiecare fior sau sentiment, trăind clipele noastre precum ar fi ale lor, încercând de mii şi mii de ani să ne facă să înţelegem că suntem legaţi intre noi prin fire invizibile. Că ceea ce facem în parte are efect în întreg.

Incet, încet, îmi dau seama că ar trebui să-mi fie de ajuns faptul că am citit despre ei, că e cineva care i-a văzut chiar şi doar cu ochii minţii, că dincolo de întunericul neştiinţei şi neputinţei mele se află ei, nu se poate să he altfel, cei care reuşind să se ridice deasupra lumii acesteia au devenit una cu Omul.

Cu Omul care trebuie să îşi urmeze singur drumul spre înţelegere asemenea unui copil care e însoţit de părinţii ce-l ghidează, dar nu pot trăi în îocul lui viaţa care urmează să-l poarte şi prin bucuriile şi prin durerile ce-i sunt date ca jaloane ale creşterii lui întru lumină.

Poate că într-o zi, într-o clipă, când voi fi reuşit să mă văd prin ochii Maeştrilor acestora, conştient de ceea ce trebuie să învăţ, să fac şi să devin în acest timp şi spaţiu pe care-l numesc „viaţa mea“ voi putea să dau la o parte vălul de pe „Sanctuarul“ lumii şi să pot să-i zăresc. Nu contează cu care ochi, fizici sau ai minţii, îmi spun, fiindcă nu vor mai fi aceiaşi oricum.

About The Author

Cristian Carcu @ Jurnalul Conspiratiei
Profesor

Comments

comments