Home / Conspiratii Mondiale / Altele / Ipoteza Gaia – Pamantul Viu

Ipoteza Gaia – Pamantul Viu

 

GaiaExtinzând, prin deducţii logice şi constatări interesante, uimitoarea capacitate a materiei planetare de a se autoorganiza în mod continuu – în sensul susţinerii procesului evolutiv spre trepte superioare -, un grup de oameni de ştiinţă contemporană a lansat aşa- numita „ipoteză Gaia”. Această nouă ipoteză se bazează în fapt pe un principiu cu adevărat provocator: Pământul ar fi o entitate cosmică vie, un „organism” uriaş, ce şi-a constituit prin intermediul acestei biosfere, să-şi regleze diferitele sale manifestări, după „o concepţie” proprie!

Fără îndoială, o astfel de enunţare apare ca fiind contrară principiilor devenite clasice, oamenii de ştiinţă, care reprezintă „poziţia oficială” actuală, blamând vehement gândirea nonconformistă. Dar „ipoteza Gaia” a împlinit douăzeci de ani de „existenţă ştiinţifică”, timp în care numărul susţinătorilor săi docţi a crescut în mod continuu… în acest context faptic, iată că „erezia” respectivă a ajuns chiar să constituie „vedeta” unui important simpozion al savanţilor de specialitate, în cadrul căruia dezbaterile „pro” şi „contra” au evidenţiat faptul că „ipoteza Gaia” nu ar fi doar o simplă ficţiune ştiinţifică. Dezbaterile respective, ce au avut loc în martie 1988, la San Diego (California – SUA). au reunit un grup destul de mare de specialişti recunoscuţi din domeniile geologiei, biologiei şi climatologiei – fiind invitaţi de un organism cu prestanţă în lumea ştiinţei şi anume de „American Geophysical Union”.

Autorul ideii că „pământul este viu” – cercetătorul James Lovelock – a fost susţinut din ce în ce mai frecvent, începând din anul 1969, de către reputatul biolog american Lynn Margulis (de la Universitatea din Boston – SUA) şi de către un grup crescând de partizani entuziaşti, atraşi de interesantele „coincidenţe” fenomenologice evidenţiate de cei doi promotori. Confruntarea de la San Diego a fost însă suficient de dură; profesorul William Howard (de la Universitatea Harvard din SUA) nu a ezitat să proclame anatema: „Este cu totul ridicol în a gândi că biosfera redusă a globului nostru ar putea comanda fenomenele terestre…” Dar pentru a surprinde importanţa şi frumuseţea dezbaterilor ştiinţifice, care conduc treptat spre aflarea adevărului, iată câteva exemplificări ale argumentaţiilor de specialitate ce caracterizează inevitabila confruntarea. Se ştie că, după formarea planetei noastre, atmosfera sa iniţială avea o cu totul altă compoziţie mult diferită de cea actuală, în carela fel ca şi la planetele apropiate Venus şi Marte – preponderent era bioxidul de carbon. O dată însă cu apariţia vegetaţiei marine şi apoi a celei de uscat – în urmă cu circa două miliarde de ani atmosfera terestră s-a îmbogăţit treptat în oxigen.

Deci… biosfera ar fi fost cauza şi motorul acestei transformări esenţiale. Dar chiar mai mult decât atât, conform enunţărilor lui James Lovelock, biosfera ar controla şi regla permanent procentul de bioxid de carbon din atmosferă pentru a-l utiliza ca un fel de „termostat planetar”; dată fiind proprietatea gazului respectiv, de a menţine un „efect de seră” – reţinând căldura solară şi împiedicând pierderea ei în spaţiu cercetătorul englez susţine că o anumită stabilitate a temperaturii atmosferice în decursul epocilor geologice s-ar datora tocmai acestui reglaj efectuat de biosferă prin procesele metabolice specifice. De altfel, cercetări moderne au constatat că însăşi formarea norilor masivi de ploaie s-ar datora, în mare măsură, prezenţei biosferei; în acest sens, prof. Walter Shearer (de la Univesitatea ONU din Tokyo) menţiona faptul că „bacteriile sunt agenţi de nucleaţie de mii de ori mai eficace decât particulele de praf”.


Adversarii „ipotezei Gaia” nu contestă un anume aport al proceselor biotice în influenţarea diferitelor bilanţuri termice, chimice sau fizice care se stabilesc continuu la scară terestră. Geofizicienii consideră însă că variaţiile procentului de bioxid de carbon (CO2) s-ar datora, de fapt, unui ciclu fizico-chimic pur, finalizat de tectonica plăcilor din scoarţa terestră, metabolismele biotice intervenind doar cu o parte infimă. Se ştie astfel că picăturile apei de ploaie, antrenând bioxidul de carbon din aer, îl dizolvă, formând o concentraţie slabă de acid carbonic. Pătrunzând în sol, apa acidulată dizolvă la rândul ei rocile constituite din silicat de calciu, pe care îl transformă în bicarbonat de calciu, care este dus apoi de ape până la depozitele sedimentare ce se formează în mări si oceane.

Deplasările tectonice ale plăcilor din crusta terestră fac ca straturile de sedimente oceanice să alunece treptat sub plăcile continentale. Acolo, la presiuni şi temperaturi ridicate, se eliberează din nou bioxidul de carbon, care este readus în atmosferă prin emanaţiile vulcanice şi apele minerale. în ceea ce priveşte „mecanismul de reglaj cantitativ” al bioxidului de carbon din atmosferă, acesta s-ar realiza tot printr-un reglaj fizico- chimic. Astfel, când temperatura apei este în scădere, se restrânge şi regimul pluviometric şi, deci, din aer este preluată o cantitate mai mică de bioxid de carbon.

In intervalul de timp ce urmează, procentul de CO2 atmosferic va începe să crească datorită emanaţiilor vulcanice continue.

Drept urmare, prin efectul de seră specific se produce o creştere treptată a temperaturii aerului pânăla limita in care „autoreglajul climatologic” intervine în sens invers, prin regimului pluviometric.

Rolul Planctonului

Susţinătorii „ipotezei Gaia” consideră însă că procentul de bioxid de carbon din atmosferă esie reglat nu de procesul fizico-chimic enunţat mai sus, ci de metabolismul planctonului marin ce vieţuieşte în apele ce acoperă aproape trei sferturi din suprafaţa Terrei şi de cel ai microorganismelor aflate în sol. Se ştie că planctonul vegetal îşi asigură dezvoltarea consumând imense cantităţi de CO2 prin procesul de fotosinteză. Dacă temperatura mediului ambiant creşte, dezvoltarea acestor foime Vii se accelerează şi astfel absorbţia de bioxid ce carbon creşte, reducând concentraţia sa în atmosferă. Urmează astfel o diminuare a efectului de seră şi respectiv a temperaturii aerului până ia iimita la care se amorsează procesul invers. La rândul lor, bacterie din soiuri produc importante degajări de CO2. James Lovelock arată că, în zonele cu sol „activ”, nivelul de CO2 om aer este de 20 până ia 40 de ori mai mare decât în zoneie în care recile nu suni acoperite de soi afânat.

In această dispută pro şi contra „ipotezei Gaia”, este totuşi de remarcat un fapt extrem de interesant: în manifestările planetei Pământ se consideră existenţa unor „mecanisme de autoreglare” a diferiţilor parametri specifici atunci când sunt atinse anume ¡imite de plafon. Fie că intervin diferite procese tizico-chimice: aie materiei interne, fie că acestea sunt produse de materia vie ce constituie biosfera, important este faptul că „autoreglaiul” există şi se manifestă în mod continuul.

About The Author

Dr. Emil Strainu @ Jurnalul Conspiratiei
Ufolog & Autor & General

Comments

comments