Home / Conspiratii Mondiale / Altele / Incredibila teorie a lui Horbiger

Incredibila teorie a lui Horbiger

 

HorbigerCu milioane de ani în urmă, în constelaţia Columna, aşa cum o vedem din poziţia noastră actuală în spaţiu, exista o enormă stea roşie, stea-mamă. Diametrul ei era de ordinul a 350 milioane de mile, iar densitatea sa era egală cu 10, astfel încât masa stelei- mamă era de cel puţin 300 de milioane de ori mai mare decât masa soarelui nostru,

O enormă stea moartă, formată din apă îngheţată, se apropia încet de ea. Aceasta avea dimensiuni mai „reduse”, fiind, pentru a vă face o idee, de 40.000 de ori mai masivă decât Soarele nostru, şi a lovit steaua-mamă într-o cădere verticală, Frecându-se de materia stelei-mamă, şi-a redus viteza, cufundându-se spre centrul ei, până a ajuns la straturi având aceeaşi densitate cu cea proprie. Atunci, corpul îngheţat s-a transformat într-o bombă cu aburi datorită căldurii stelei-mamă.

Nu s-a întâmplat totuşi nimic, atât timp cât greutatea straturilor exterioare a putut să contrabalanseze forţa explozivă. Apoi s-a produs un eveniment declanşator, posibil o nouă ciocnire cu o altă stea. Corpul din interior a explodat cu o mare violenţă şi o foarte mare cantitate de materie primă a fost aruncată spre exterior.

S-a întâmplat ca explozia să se îndrepte în direcţia constelaţiei Lyra, materia emanată pornind în această direcţie cu o viteză iniţială de 2.000 mile/s. A apărut însă brusc atracţia gravitaţională a stelei-mamă şi, curând, masele emise au început să se mişte în jurul centrului de greutate comun. Soarele nostru a apărut în apropierea acestui centru, fiind însoţit de cel puţin 18 planete.

Deoarece întregul spaţiu era umplut cu urme de hidrogen gazos ( Horbinger se gândea la urme mult mai masive decât acelea la care se referă astronon astăzi), nici o orbită nu putea fi cu adevărat stabilă. Hidrogenul a încetinii mişcarea întregului sistem solar şi a făcut ca orbitele planetelor să se micşoreze. Deoarece planele orbitelor planetare erau aproape perpendicular pe direcţia mişcării Soarelui în spaţiu, ne putem închipui că fiecare planetă si mişcă în jurul suprafeţei unui foarte Iu; con ascuţit.

Nu după mult timp, cele şase plane mici care se mişcau cândva în jurul orbitei iui Mercur (pe când această orbită era mult mai mare) au fost înghiţite de Soare, reîmprospătând energia solară.

Materia emisă în afara sistemului solar, aşa cum îl cunoaştem, a mai format câteva planete suplimentare. Din corpul-mamă s-a rupt mai multă materie decât a fost necesară pentru formarea Soarelui şi a planetelor. Cea mai mare parte a acestor planete erau gazoase – formate din oxigenul liber – şi în decursul milioanelor de ani, acest oxigen s-a combinat cu hidrogenul din spaţiu pentru a forma din nou apă sau, deoarece spaţiul este rece, gheaţă. Astronomii şi-au format o părere greşită asupra naturii Căii Lactee din cauză că un număr de stele reale sunt aşezate astfel încât strălucesc prin inelul de gheaţă. Mai mult decât atât, o parte din materia emisă a format sori, asemănători cu al nostru, dar mai mici, care se găsesc şi ei în inelul de gheaţă sau dincolo de acest inel.


Aşadar, inelul de gheaţă plus câteva duzini de sori mai mici formează, de fapt, o parte a sistemului nostru solar, dar nu în acelaşi înţeles în care, de exemplu, Uranus este o parte a sistemului. Uranus se află în câmpul gravitaţional al Soarelui şi, deci, pe o orbită circumpolară.

Inelul este mult mai departe decât triplul distanţei până la Neptun, de aceea el nu este influenţat de gravitaţia solară. El se deplasează împreună cu sistemul solar, având aceeaşi origine, şi este încetinit defel de hidrogenul din spaţiu.

Insă blocuri de gheaţă se desprind din inel din diferite motive şi pot ajunge în câmpul gravitaţional al Soarelui. Căderea în Soare a unui asemenea bloc produce o pată solară. Gheaţa se evaporă însă şi vaporii de apă sunt expulzaţi din pâlnia petei solare. Vaporii îngheaţă apoi, formând gheaţa fină care se depărtează de Soare, explicând strălucirea lui Mercur şi Venus, care sunt acoperite cu „gheaţă fină”.

Pământul este prea departe de Soare ca să primească mai multă „gheaţă fină”. Când ajunge totuşi în apropierea Pământului, atunci formează norii Cirrus care se văd pe cer. Planetele exterioare

nu mai primesc, de fapt „gheaţă fină”, dârele interceptează mai multe blocuri de gheaţă din partea inelului, căpătând din această cauză dimensiuni enorme.

Pământul constituie, în două privinţe, un caz deosebit. El nu poate primi multă „gheaţă fină” şi nu interceptează decât rareori blocurile de gheaţă. Dacă se întâmplă aceasta, atunci avem furtuni cu grindină ce se propagă rectiliniu pe distanţe de multe mile.

Dar Pământul este deosebit şi prin faptul că este supus unui proces de creştere. Au existat cinci planete mici dincolo de orbita Pământului, care au fost capturate toate de Pământ, una câte una, când orbita acestuia s-a micşorat. Fiecare din aceste Luni a fost sfărâmată prin forţa gravitaţională a Pământului şi bucăţile de Pământ au format principalele sale structuri geologice.

Comments

comments